Încălecate mi-s izvoarele de gând și
Purpură îmi este mintea ca o apă agitată
Atunci când mă atinge pe mână un cântec nou,
Renăscându-mă iar și iar din Dumnezeu.
Îmi amorțesc brațele și picioarele
Ca și cum m-a mușcat șarmul eternității,
Crezând, pentru o clipă,
Că nimic din ceea ce este vizibil mie, nu există.
Mă ridic cu picioarele de pe pământ
Și emoția din gâtul meu mă transformă în Înger,
Ca să pot să cânt cu Lumină și nu cu Voce,
Acel cântec nou menit să metamorfozeze
Tot ce întâlnește în calea lui.