Ce am învățat despre mine în primul an de când sunt Mamă

A fi mamă e ceva ce e dat aproape tuturor femeilor din lume. Mai devreme sau mai târziu, cu strădanii nesfârșite sau la prima încercare, foarte multe dintre noi ne transformăm subit și iremediabil. Adevărul e că nu am vrea să fie remediabil niciodată, căci peste noapte, ne îndrăgostim adânc, visceral, răvășitor – deși nu credeam asta, nu visam asta, nu speram asta.

Pentru mine a fost spontan. M-am simțit strigată și trasă într-o lume pe care nu am cunoscut-o nici măcar din greșeală – mi-am dorit dintr-odată, fără să simt vreo presiune din cauza vârstei, momentului din viață, familiei sau soțului. Deodată, a venit peste inima mea o Chemare stranie care a izbucnit pe nepusă masă… voiam un bebe. Și la fel de spontan, îndrăgostit poate de dragostea mea față de Chemare, a vrut și soțul meu. Ori poate a auzit și el strigătul vesel al îngerului ce aștepta să coboare, dar nu a știut exact cum să denumească starea aceea în care am intrat amândoi, gândindu-ne la un pui de… noi.

Am aflat târziu că un pui de noi e prea puțin spus și într-un fel, orgolios. Ce-a venit peste noi era pui de înger, cu aripi invizibile ce încă miroseau a Cer și a pulbere de stele. A venit să ne metamorfozeze complet, să ne pregătească pentru lupte mai frumoase, mai grele, mai pline de subînțelesuri.

Azi, uitându-mă înapoi peste anul care ne-a răvășit lumea în cel mai nestatornic și frumos mod, pe lângă tot ce am învățat despre cuplu, familie, copil și priorități, sunt și câteva lucruri pe care le-am învățat despre mine și nu le știam dinainte.

  • Am o intuiție și o empatie care merită băgate în seamă mai mult decât sfaturile și părerile celorlalți. După (prea) multe cărți citite despre sarcină și bebeluși, după mii de articole online și postări pe grupuri de mămici din social media, după mult analizat și pus la perete toate întrebările și răspunsurile de pe lume, am concluzionat că aproape nimic (bine – sporadic, întâmplător, rarisim) nu se potrivește cu copilul meu. Copilul te ghidează înspre ce are nevoie iar mama are o intuiție împământenită în ea în mod divin, natural – de a face lucrurile să se desfășoare armonios și corect pentru copilul ei. Sigur, e nevoie ca niște reguli generale firești să fie luate în calcul (spre exemplu sfaturile medicilor pe care le-am respectat întocmai), dar nu fiecare mic detaliu din mersul lucrurilor.
  • Pot să rezist un an fără să dorm o noapte întreagă – încă număr nopțile, încă mă trezesc pentru lăptic, încă trăiesc o viață activă și agitată peste zi
  • Rădăcina mea cea mai puternică este în soțul meu și în căsnicia noastră – de acolo mă hrănesc pentru a rezista la provocările zilelor, de acolo mă adap pentru a mă reseta să pot mai mult, să gândesc altfel, să mă autoeduc. Atunci când acest pământ se cutremură, toate celalalte vin în urma-i.
  • Copilul nu e de sticlă, dar se și crede super-erou. OK, am zis că sunt lucruri pe care le-am învățat despre mine… da, era lecția care a venit să îmi aduc o oglindă cumva, prin faptul că a trebuit să o văd și să o feresc, îngrijesc la altcineva. Nici eu nu sunt de sticlă, dar nici n-ar fi cazul să mă mai cred super-erou. Pot face orice este nevoie să fac, dar nu îmi ridică nimeni statuie dacă fac și treaba altora, dacă le fac pe toate în timp record sau am făcut lucruri ce erau doar opționale, puse pe loc prioritar. Echilibrul este cel mai important și, oricât de simplu e de zis, pentru mine e teribil de dificil de făcut. M-am oprit mult, brusc și obligatoriu din multitasking însă încă o mai fac în multe zile. Îmi doresc să găsesc calea de mijloc care să nu mă mai frustreze sau să mă agite așa de mult, mai ales că nimeni nu mă obligă și nimeni nu mă pune pe un piedestal dacă o fac sau nu fac. E doar un masochism interior care vine din spate și mă lupt cu el să-l îmblânzesc zi de zi.
  • Corpul meu e un templu și o să-l tratez ca atare. Trebuie să vă mărturisesc că nu mă iubeam în forma fizică așa mult înainte de sarcină. Am avut mereu perioade mai bune sau mai rele, am fost mai slabă sau mai plinuță, dar cumva în mintea mea mereu am văzut mai mult defectele, neajunsurile. După o sarcină grea, cu investigații nesfârșite, bănuieli false, stat la pat nemișcată câteva luni…după o cezariană dureroasă care s-a vindecat greu (ca toate cezarienele, dar dacă nu am mai trăit așa ceva nu am știut la ce să mă aștept), după necesitatea de a lucra din ziua 1 cu bebe (pe calculator, dar totuși să fiu mereu în priză mental, nu să dorm atât cât poate ar fi vrut corpul meu), după revenirea la forma inițială, după încercarea eșuată de a alăpta timp de 3 săptămâni cu plânsete atât de partea lui bebe cât și a mea, după ce am văzut câte schimbări poate face pentru a aduce și a menține viață și câte altele, mi-am dat seama că trupul meu este o chestie foarte tare pe care o iubesc și nu mai am de gând să îmi bat joc de ea sau să îi cer imposibilul peste noapte. E puternic, are propriul ritm, trăiește în timpi diferiți față de planurile pe care noi le facem pentru el și o face de milenii, fără să trebuiască să intervenim decât cu hrană nutritivă, aer curat, energie bună, mișcare. Corpul meu merită iubit, răsfățat, celebrat. Așa cum este, azi. Recunosc că am încă 10 kg în plus față de cum aș vrea să fiu, dar asta nu mă oprește să îmi cumpăr din când în când un articol vestimentar care îmi place, să nu mă aranjez și machiez în fiecare zi chiar dacă stau doar acasă, să nu mănânc sănătos în general cu cheat days plăcute și de care chiar mă bucur pe bune. Merit în fiecare seară un duș relaxant, scrub, cremă de corp, uleiuri esențiale, tratamente faciale. Ba chiar acum am simțit să investesc și într-o măsuță de machiaj. Nu pentru că sunt opulentă și plină de mine, ci pentru că mi-am dat voie să am un colț al meu în care să îmi celebrez corpul fizic.
  • E în ordine să nu pot să fac un anume lucru într-un anumit moment și asta nu schimbă cu nimic valoarea mea umană, intelectuală, artistică, profesională. Uneori nu am putut să mă trezesc dimineața după ce noaptea mă trezeam – și am cerut ajutorul. Uneori nu puteam gândi ceva legat de serviciu în timp ce stau cu copilul și am cerut ajutorul. Uneori nu am putut să cânt sau să scriu, să mă las pradă stărilor sensibile pentru a putea face ceva artistic – și am cerut ajutorul. Uneori nu am putut să gătesc ceva bun și l-am lăsat pe soț să facă, oricum el e mult mai bun la asta decât mine. Uneori nu am putut să mai stau trează după ce am adormit bebelușul și a fost perfect în regulă și așa.. și câte altele…
  • E în ordine să ceri ajutorul – asta ca și întărire la ce am scris mai devreme. Eu abia acum am învățat să fac asta, deși mi-a fost foarte greu la început. Am crezut mereu că eu pot să fac orice…totul de una singură, foarte bine, că alții ar fi deranjați de solicitarea mea sau cine știe ce. Dar am cerut. Și a venit îndată, cu drag, cu bunătate. Mi s-a spus că e imposibil să fiu ajutată dacă eu deja le-am făcut pe toate într-o viteză cumplită, e nu mai vede nimeni că ar fi ceva de făcut. Mi s-a spus să cer, când am nevoie. Am făcut-o, a mers și m-am uluit câți ani mi-am făcut rău crezând că eu trebuie să le fac pe toate.
  • Pentru copilul meu sunt perfectă așa cum sunt în fiecare zi – ceea ce își dorește cel mai mult este să fiu prezentă, să fiu acolo, să văd reacțiile, să mă bucur cu ea, să mă supăr cu ea, să  explorăm împreună, să descoperim și să creăm lumea de la capăt. Machiată sau nemachiată, cu păr lung sau scurt, nervoasă, obosită, odihnită, fericită, îngândurată, grăbită, calmă, artistică, simplă… sunt mama ei și mă vrea acolo cu totul, fix așa, nicicum altfel, în fiecare clipă.
  • Că este OK să nu fiu cântăreață sau blogger, poet sau interpret, un an de zile – a fost una din cele mai grele lecții. Deși am lucrat (ca antreprenor și marketer), nu am putut să îmi fac meseria pe plan artistic atât cât mi-aș fi dorit. De scris nu am mai putut scrie mai mult decât o fac ca și copywriter sau content writer, în job. Poeziile nu aveau final și nici început, iar articole întregi de peste 500 cuvinte nu am mai reușit să creionez din sarcină. Să cânt pe scenă nu am mai putut, să plec în turneu, să mă duc în alt oraș la repetiții. Am refuzat orice colaborare ce nu era în orașul în care mă aflu pentru că prioritatea era mereu să fiu AICI, să adorm bebelușul, să mă joc, să o plimb, să o fac să râdă – indiferent cât de mult ajutor am avut. M-am frustrat tare în multe zile, am plâns, m-am zvârcolit. Am crezut că sunt mai puțin decât am fost vreodată, am vrut să fac, am vrut sa merg… dar, la sfârșitul puseului de agitație, voiam doar să rămân.

Și de fapt…asta am învățat despre mine cel mai mult în primul an de când sunt Mamă.

Indiferent ce vine, indiferent cine mă cheamă, indiferent cât de multă luptă se află în culisele zilelor – cel mai mult îmi doresc să fiu Acasă, cu Familia mea. Fără doar și poate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.