Te doare.
În încrâncenarea ta ancestrală de a deveni om mare
Ți se prind aripile de rândunică în spinii lumii în care ai poposit.
Și fiecare puf răstălmăcit, deși tu râzi lângă el,
Pe mine mă zidește în tăcere,
Strângându-mi de gât recunoștințele.
Și pe mine mă doare.
Te doare.
Îți afunzi buclele mici în obrazul meu
În timp ce te țin strâns în brațe
Să nu mai simți cum totul se schimbă,
Deși tu nu ai făcut nimic decât să pășești pe calea vieții.
Iar obrazul meu, fierbinte și rușinat,
De parcă nu merită să cunoască taina buclei,
Se scaldă într-o lacrimă, sau mii.
Și pe mine mă doare.
Te doare.
Te faci mică în brațele mele,
Mai mică decât ai fost vreodată, mai mică decât un bumb.
Chem îngerii să te vegheze și te țin acolo,
Sute de minute, nenumărate ore, legănând –
Nu mai știu dacă e noapte sau zi,
Știu doar că la mine în brațe
Te doare mai puțin.
Și pe mine mă doare mai puțin, cu tine în brațe.
Te doare.
Dar trece, să știi.
Promit că va veni ziua în care nu o sa te mai doară să crești
Și o sa vrei să oprești caruselul acesta al lumii
Ca să mai stai o clipă mică,
Să mai stăm un minut în brațe,
Să ne mai trezim noaptea ca să adormi cu mama.
Mă doare.
Și mă va durea și mai tare când nu vom mai face asta,
Deși știu că tu ești bine,
Legănând la rândul tău
Noapte și zi.