Curgând, râurile nu se opresc din a înainta.
În calea lor se zbat sălbatic crengile necunoașterii
A tot ceea ce este pe Pământ
Și totuși nu capitulează în fața copacilor,
Ci formează cascade în jurul lor.
Luminând, soarele nu se oprește în a încălzi,
Găsind cu putință a face două lucruri deodată,
Fără să îi fie teamă că ar fi prea mult sau prea des
Să iubească cu foc tot ceea ce izbândește privirea sa
Pe întreg cuprinsul.
Marea și fluviul nu se amestecă,
Purtând în ele puteri diferite și frumuseți diferite,
Dar se împletesc în binețe și candoare,
Lăsând sufletul surprins în fața dorinței lor
De a curge unul în altul, nedevenind celălalt.
Florile câmpului nu se înghesuie unele în altele,
Dorind să ajungă mai repede la cer –
Ele știu că apa ajunge tot pe pământ pentru a le crește,
Acolo unde rădăcinile au același răgaz de odihnă
Și de nestăvilire.
De ce oare noi decidem
Că e mai prețios să răzbim singuri
Sau că e firesc să știm totul despre lume,
Când de fapt fiecare suntem atât de frumoși
Și știm atât de puțin
Încât a ne lăsa surprinși de tot ceea ce este
Ne-ar crește mai cu lumină decât orice altceva?
*sine die = fără termen precizat (latină)
profund….imi pplace !