Sine die

Curgând, râurile nu se opresc din a înainta.

În calea lor se zbat sălbatic crengile necunoașterii

A tot ceea ce este pe Pământ

Și totuși nu capitulează în fața copacilor,

Ci formează cascade în jurul lor.

 

Luminând, soarele nu se oprește în a încălzi,

Găsind cu putință a face două lucruri deodată,

Fără să îi fie teamă că ar fi prea mult sau prea des

Să iubească cu foc tot ceea ce izbândește privirea sa

Pe întreg cuprinsul.

 

Marea și fluviul nu se amestecă,

Purtând în ele puteri diferite și frumuseți diferite,

Dar se împletesc în binețe și candoare,

Lăsând sufletul surprins în fața dorinței lor

De a curge unul în altul, nedevenind celălalt.

 

Florile câmpului nu se înghesuie unele în altele,

Dorind să ajungă mai repede la cer –

Ele știu că apa ajunge tot pe pământ pentru a le crește,

Acolo unde rădăcinile au același răgaz de odihnă

Și de nestăvilire.

 

De ce oare noi decidem

Că e mai prețios să răzbim singuri

Sau că e firesc să știm totul despre lume,

Când de fapt fiecare suntem atât de frumoși

Și știm atât de puțin

Încât a ne lăsa surprinși de tot ceea ce este

Ne-ar crește mai cu lumină decât orice altceva?

 

*sine die = fără termen precizat (latină)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.