În Neputință, în haos și în țipăt
Se pierde glasul cuibului de cuc.
Se spulberă ce-avea să fie cumpăt
Și se cutremură smerit în mine – tot ce în palme pot să duc.
Eu cred în vise ce mor surde
La capăt de lume și frunte de vid.
Dar dacă doar vântul năprasnic mă aude,
Mai bine îngenunchiez în mine și mă-nchid.
Aproape tot glasul nopții mă străpunge
Cu sabia indiferentă de tăcere
A mai rămas un clin de lună să se culce
Pe umărul meu rece fără stele.
În Neputință, în haos și în țipăt
Aud un strigăt stins de suflet mut.
Nu vreau să-ți stric nici începutul, nici un capăt,
Căci te aud și-n noapte, și-n eter, și-n lut.