A solis ortu usque ad occasum

Mă încovoi toată în jurul unui suflețel

Născut din toată lumina mea lăuntrică

Și toată dârzenia tatălui ei.

Devin răzorul pe care tulpinile ei

Se transformă în nuferi ai pământului

Ce transformă noaptea în zi.

 

După ce milenii s-au strâns căuș

Pe fruntea ta fericită că azi e iarăși mâine

Și toate lucrurile se trezesc doar pentru a-ți zâmbi ție,

Te strâng în brațe cu ochii,

Fără să te ating,

Ca să nu-ți frâng petalele fragede de rouă.

 

Zilele trec atât de repede cu tine,

Parcă trăim sute de vieți până la apus,

Devenim tot ce nu am fost niciodată

Și ne iubim ca și cum e ultima zi pe lume,

Deși parcă abia am început să trăim cu adevărat,

Odată cu tine.

 

Brațele mele devin rădăcini de stejar

Când te legăn fără oprire, cu patimă –

Nu ești grea, parcă abia te-ai născut

Deși deja vorbești și ne mângâi obrajii

Când spunem prea puțin și nu înțelegi tăcerea

Sau vrei să oprești degrabă vorba ridicată.

 

Stejarul devine salcie plângătoare când

Trebuie să te așez pe puntea viselor tale,

Parcă mă înclin în fața frumuseții neasemuite

Care e licoarea mea magică de fiecare zi.

Nu știi oare că sălciile cresc doar unde calc piciorușele mici,

Ca să poată ține umbră, falnice, celor mai frumoase fluvii?

 

Sunt răzor, o privire firavă,

Sunt stejar și salcie la mal.

Sunt pârâul de munte din care vreau să te adapi

Când viața ta va deveni prea dogoritoare

Și focul de tabără unde să te încăzești

De frigul omenirii.

Sunt mama ta – de la răsărit la apus.

Și n-am să apun niciodată,

Dacă te am pe tine să mă răsari.

 

Share :

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.