* in acest context, azi, cand spun artist, ma refer la cantaret
Cum “moare” un artist ?
Descoperind un cantec pe care nu l-a mai auzit niciodata, ce are toate cuvintele si toate notele parca scrise din rarunchii sai proprii. Plangand ore intregi de frumusetea acelui cantec. De pauzele dintre cuvinte. De intervale. De durerea splendida pe care o simte. Da, noi artistii ne iubim si durerea, pentru ca nu avem nevoie de tragedii pentru a o simti. Un simplu cuvant care se taie brusc intr-un cantec sau un final de solo la chitara care ramane suspendat in feeling, ne cotropeste.
Cum “renaste” un artist ?
Descoperindu-se pe sine in acel cantec. Descoperind puterea de a se ridica, de a visa, de a iubi, prin acel cantec.
Cand ceva ne releva resursele launtrice atat de mult, incat parca le revedem dupa ani si ani in care am fost despartiti, nu putem decat sa ingenunchiem in fata acelui ceva si sa capitulam, renascand apoi la urmatoarea respiratie. Pentru ca asta face muzica din noi… ne transforma in pasari Phoenix in fiecare zi.
Iata deci si cantecul “vinovat” de azi…
When I have sung my songs – by Ernest Charles
When I have sung my songs to you I’ll sing no more
T’would be a sacrilege to sing at another door
We’ve worked so hard to hold our dreams just you and I
I could not share them all again , I’d rather die
With just the thought that I had loved so well so true
That I could never sing again
That I could never never sing again except to you!